La Pasti

Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Cântarea Sărbătorii centrale a anului liturgic ne umple din nou sufletul: “Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Minunatul salut creştin este din nou actual: “Cristos a înviat!” “Adevărat a înviat!”. Mesajul Îngerului răsună încă o dată pentru noi: “A înviat! Nu este aici!”.

Toate acestea, dimpreună cu atâtea alte frumoase rugăciuni, celebrări, simboluri, împodobesc perioada Sărbătorii Învierii Domnului şi sunt pentru noi tot atâtea înnoite apeluri la o deşteptare spirituală. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, trăim o mare parte a vieţii ca şi cum nu am crede în Înviere. Bucuria explozivă a acestui eveniment, care a făcut ca doisprezece oameni, pe urmele Maestrului lor, să transforme, să transfigureze întreagă lumea, nu ne însufleţeşte prea des. Pacea unora, care ştiu că şi-au pus încrederea lor în Cel ce a biruit moartea, nu stăpâneşte prea de multe ori sufletele noastre.

Și atunci, Paştele celebrat în fiecare an e o revigorare spirituală, menită să ne scoată din toropeală şi să ne treacă din starea de “căldicei” la aceea de ruguri aprinse, capabile să inflameze întreaga lume de dragoste şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Nu ajunge să participăm la bucuria din noaptea Învierii, doar cu o lumânare aprinsă în mână, mai mult sau mai puţin în interiorul bisericii, să răspundem preotului care trece prin mijlocul nostru: “Adevărat a înviat!” şi să luăm la sfârşit din bucatele sfinţite cu această ocazie, pentru a ne întoarce mai apoi la vieţile noastre de dinainte. Deoarece, în cazul acesta, e ca şi cum am răspunde la fel ca grecii din Agora în faţa vestirii lui Paul: “Despre asta te vom asculta o altă dată”. Cu alte cuvinte, nu ajunge să fim doar “informaţi” că un eveniment cu totul excepţional a avut loc.

O vedem pe Maria Magdalena care merge la mormânt. Îi vedem pe Petru şi pe Ioan care fug înspre locul îngropării. Fiindcă Paştele înseamnă “trecere”, “ieşire”. Ieşire din casele noastre, ieşire din robia noastră, ieşire din banalitatea vieţilor noastre înspre Viaţa cea adevărată pe care Isus ne-o dăruieşte. Iar mormântul, nici măcar el nu mai e un punct final, ci un punct de plecare. Locul care simboliza moartea şi sfârşitul tuturor speranţelor umane este transformat de Fiul lui Dumnezeu în uşă de trecere într-un nou început. În acest sens ne aminteşte Sfântul Ioan Gură de Aur că se tem de moarte doar cei ce nu cred în Înviere.

Nici unul dintre ucenici nu se opreşte la mormânt, ci toţi pleacă de la mormânt pe drumul care îi duce înspre Isus cel înviat. Se întorc în Galilea, acolo unde totul a început, la cotidianul vieţii lor, însă pe o altă cale, la fel ca magii din Betleem. O cale plină de prezenţa mântuitoare a Învierii. În vieţile lor au acum posibilitatea de a-L întâlni pe Cel Înviat. Iar Acesta le arată semnele cuielor şi coasta străpunsă, semne ale morţii, şi le spune: “Bucuraţi-vă!” Fiul lui Dumnezeu transformă moartea şi simbolurile ei în motiv de bucurie, de pace şi de speranţă: “Nu vă temeţi!”. Iar atunci când semnele suferinţei şi ale morţii sunt prezente şi în vieţile noastre, Isus ne spune şi nouă: “Pace vouă!”

Iubiţi credincioşi,          

Avem câteodată ideea că a sărbători Paştele este ca şi cum doar ne-am aduce aminte că odată, când va veni vremea noastră, moartea nu va mai reprezenta sfârşitul existenţei noastre. Învierea e mult mai mult decât atât: e o proclamare a acestei victorii încă din timpul vieţii noastre. A sărbători Paştele înseamnă a-L urma pe Isus Cel Înviat înspre Tatăl, în fiecare clipă. Atunci când Maria Magdalena la mormânt întinde mâna înspre al ei drag Rabbuni, acesta îi spune: “Nu mă atinge fiindcă nu m-am suit la Tatăl”. E ca şi cum i-ar spune: “Nu ne oprim aici, nu aici este sfârşitul drumului”. Cea împreună cu apostolii este pe undeva la fel ca Petru, care pe muntele Schimbării la Faţă îi spune Mântuitorului: “Bine ne este nouă aici. Să facem trei corturi”. Petru ar vrea să eternizeze acel special moment de comuniune cu Isus. La fel şi Maria Magdalena. Însă Fiul lui Dumnezeu vrea să ne conducă împreună cu El înspre Tatăl, acolo unde, în mod tainic, intrăm în cercul de iubire şi comuniune al Sfintei Treimi.

De aceea, a trăi Învierea nu e ca şi cum am învăţa o lecţie şi am încerca să o aplicăm în viaţa noastră. Nu e ca şi o tehnică pe care să o învăţăm de la Isus, pentru a ne descurca mai apoi cu viaţa noastră. Este mai degrabă o continuă ieşire din viaţa noastră, în lumina Învierii, înspre Tatăl. Suferinţele sunt cu adevărat oribile atunci când le trăim singuri. Însă Dumnezeu dă tot timpul la o parte piatra de la uşa mormintelor din viaţa noastră şi ne deschide calea înspre El. Suntem datori să lăsăm acolo giulgiul rănilor noastre, cuiele şi spinii ce ne străpung sufletele şi să ieşim înspre Tatăl. Vom rămâne cu semnele suferinţei şi cu găurile lăsate de cuie. Însă prin ele va răzbate de acum în viaţa noastră lumina Învierii. Acesta este şi motivul pentru care Isus Înviat nu rămâne pe acest pământ ci merge spre Tatăl: ne arată că viaţa noastră şi destinele noastre nu se opresc aici. Aici rămân doar semnele suferinţei, aici rămân mormintele; însă ele ne-au fost deschise de Isus şi putem astfel trece mai departe înspre Ierusalimul ceresc.

De aceea, la ce ne folosesc Paştele, dacă noi continuăm să trăim ca şi cum totul s-ar termina aici? La ce ne foloseşte Învierea, dacă noi tratăm bucuriile, plăcerile şi realităţile acestei lumi ca şi cum ele ar fi eterne? La ce ne foloseşte Sărbătoarea de astăzi, dacă viaţa noastră de credinţă nu este altceva decât un fel de “glazură” spirituală pentru o viaţa similară cu aceea a celor ce nu cred?

Lumina Învierii ne dă puterea, aşa cum spune Isus, să călcăm peste şerpi şi peste scorpii fără a fi vătămaţi. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că răutăţile şi suferinţele acestei lumi nu ne mai pot ucide, fiindcă noi suntem deja plecaţi. Trăim în lume ca şi cum nu am fi aici. Pentru noi, teatrul acestei lumi s-a încheiat. Suntem liberi şi de bucuriile şi de răutăţile acestei lumi. Trecem prin această lume, pe urmele lui Isus, înspre Tatăl. Ne bucurăm de lucrurile acestei lumi fără a le absolutiza şi suferim răutăţile ei fără a fi zdrobiţi; ştiind că totul trece, odată cu continua noastră trecere, din zi în zi, din an în an, înspre minunata zi în care Îngerul va rosti: “Timpul nu mai este!”

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Sunt atâţia oameni care au lăsat să strălucească lumina, bucuria şi pacea învierii din chiar paturile lor de suferinţă. Și sunt atâţia alţii, sănătoşi, care trăiesc ca paralizaţi, ca morţi, fiindcă nu ştiu să trăiască Paştile pe urmele Mântuitorului. Dacă alegem să ne blocăm în această lume, urmându-ne doar pe noi înşine şi dorinţele noastre, atunci când lumea aceasta se va sfârşi, vom avea şi noi acelaşi destin. Sfântul Părinte Papa Francisc însă, ne îndeamnă să ieşim din amorţeală: “Paştele reprezintă exodul, trecerea omului din robia păcatului, de la rău, la libertatea dragostei şi la bine. Oamenii trebuie să treacă şi acum prin acest exod, trebuie să traverseze acest deşert! Este vorba în special despre deşertul care este în inima oamenilor atunci când lipseşte iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.“

Aş dori să Vă invit şi eu să trăim împreună această Sărbătoare a Învierii Domnului, ca şi cum ar fi prima din viaţa noastră. Trăirea să nu se rezume la lucrurile şi la obiceiurile externe, ci pornind de la ele, să ajungă în inima noastră. Bucuria şi lumina să nu fie prezente doar în mesajele şi felicitările pe care le transmitem, ci să se nască în sufletele noastre. Isus, cel ce poartă semnele biruinţei, să nu rămână la biserică în noaptea Învierii, ci să intre în vieţile noastre, în casele noastre, în existenţa de fiecare zi. Ascultaţi vocea Lui, căutaţi-L şi urmaţi-L! Veţi primi în dar o pace pe care nimeni şi nimic nu va putea să v-o răpească. Atât de mulţi au reuşit. Încercaţi şi voi! Nu vă temeţi!

Acestea dorindu-Vi-le tuturor şi fiecăruia în parte, Vă asigur pe toţi de rugăciunea mea şi de arhiereasca binecuvântare.

Tuturor, dimpreună cu Preasfinţiile Lor Episcopii Claudiu şi Mihai, Vă dorim Sărbători sfinte şi binecuvântate, alese haruri cereşti şi bucurie deplină în Domnul Isus Cel înviat din morţi.

Cristos a înviat!

Adevărat a înviat!

† Lucian Cardinal Mureşan

Arhiepiscop şi Mitropolit

Arhiepiscop Major

Dată în Blaj, la 20 Aprilie, Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos Anul Domnului 2014

Postul Mare

In perioada Postului mare, în Parohia greco catolică Buna Vestire din Tg. Mureș, păstorită de către Pr. Fodor Dan, au fost organizate mai multe evenimente din care amintim:

Sâmbătă, 22.03.2014, s-a desfășurat Marșul pentru viață, aflat la a treia editie, urmat în data de 25.03.2014 de sărbătoarea hramului parohiei, iar în data de 26.03.2014 s-a oficiat Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite, in incheierea căreia credinciosii si preotii au participat la o agapă frățească oferită de tinerii din parohie.

Vineri, 11.04.2014 , ca în fiecare an, credincioșii din protopopiat au participat la rugăciunea Calea Crucii, desfășurată la Cimitirul Eroilor, ocazie cu care s-au recitat rugăciuni și au fost intonate cântece religioase.

Incredințăm iubirii lui Dumnezeu roadele acestui post petrecut în rugăciune, o implorăm pe Preasfânta Fecioară Maria, maica Bisericii și regina apostolilor, să ne ocrotească pe fiecare și să facă să crească în lume credința, speranța și iubirea.

Pr. Fodor Dan

Craciun 2013

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Naşterii Domnului 2013

Cardinal † Lucian

prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,Arhiepiscop şi Mitropolital Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş,Arhiepiscop Majoral Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,în deplină comuniune de credinţăcu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

Onoratului cler împreună slujitor,cuvioşilor călugări şi călugăriţe,

iubiţilor credincioşi greco-catolicişi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Dragi credincioşi,

Taina sărbătorii Crăciunului se arată în întâlnirea cu Isus. Dacă am făcut bine pregătirea sufletească a Postului, Crăciunul trebuie să ne descopere bucuria unei prezenţe speciale care se simte prin lumina credinţei: Dumnezeu e cu noi! Emanuel. Acesta este numele lui Isus, Fiul Tatălui, nume anunţat de prorocul Isaia. Un nume care indică nu numai prezenţa, ci plămada comuniunii Sale cu fiecare dintre noi, fiindcă Celui Preaînalt i-a plăcut încă de la începuturile Creaţiei să-şi mărturisească numele în funcţie de om: Dumnezeu cu noi, Dumnezeul lui Avram, al lui Isaac, al lui Iacob.

Taina Crăciunului spune, de asemenea, că Cristos doreşte să afle o lume în stare să-L recunoască, care-L aşteaptă şi nu se mărgineşte la rezolvări ieftine, ci le caută pe acelea care rămân definitive. Această sfântă aşteptare este evocată de profeţii Vechiului Testament şi oferă întâietate timpului în faţa locurilor sau a privilegiilor de orice fel.

Speranţa creştinului presupune întotdeauna răbdarea împlinirii timpului şi este actul de identitate al omului de credinţă. Puterea discretă a binelui reînnoit în lume, zi de zi, este nimeni altul decât Pruncul ceresc, coborât din veşnicie, care se descoperă tot mai mult lumii prin mărturia binelui nostru, săvârşit zi de zi, spre a conduce lumea şi Biserica la întâlnirea definitivă cu El.

Iubiţi credincioşi,

Ştiu grijile Voastre şi Vă înţeleg descurajările. Dar ştim cu toţii că credinţa nu ţine de sfera privată, nu e o înţelegere individualistă sau opinie subiectivă, ci apare şi se întăreşte în ascultarea Cuvântului Domnului, fiind destinată să se transforme în bună-vestire – după cum spune Sfântul Părinte Papa Francisc.

Trăim vremuri pentru care virtutea supremă a devenit gustul propriu. Viaţa se lipseşte tot mai mult de umanitate, proclamând siluirea legii firii câştig de cauză de impus tuturor, iar astfel viclenia răului se arată drept adevăr. Sub presiunea deşertăciunii suntem puşi în criză în ceea ce ne defineşte drept fii şi creaturi ale lui Dumnezeu, adică oameni de comuniune. Şi înlănţuiţi de cele trecătoare uităm să mai gustăm bucuria păstorilor şi a magilor care s-au lăsat surprinşi de simplitatea şi modestia prin care Dumnezeu vine între noi.

Păstrând bucuria aşteptării speranţei al cărei obiect nu se întrezăreşte, lipsiţi de certitudinile lumeşti, Isus ne ţine ancoraţi în Providenţă, descriindu-ne preţul crucii în viaţa noastră, fiindcă de vestea bună se bucură doar cel care o aşteaptă, fiindcă nu a uitat să aibă nevoie de ea. În faţa Pruncului neajutorat să putem reînnoi temeliile speranţei, să aşteptăm acel viitor care îl exprimă pe El şi prezenţa Sa în istoria noastră. Lucrurile mici făcute cu devoţiune, apropierea faţă de semeni, disponibilitatea şi gentileţea cu care ne raportăm unii faţă de alţii grăiesc de la sine şi constituie cel mai la îndemână apostolat pe care Isus ni-l cere, fiindcă i-L putem oferi. Dinspre limitele fiinţei noastre, de la acele momente unde nu mai suntem stăpâni pe situaţii şi, prin urmare, mai puţin egoişti, începe cursul harului care poate schimba şi tămădui în Cristos viaţa noastră. Nu e uşor a păstra speranţa – spune Papa Francisc. Dar oare ne poate fi ea furată? Înaintaşii noştri erau pe deplin convinşi că nimeni nu le putea confisca credinţa şi că viaţa lor era legătura cu Dumnezeu de la care nimeni nu putea să-i oblige să abdice. Putem însă să ne lepădăm de Isus prin păcat, necinste, răutate şi mai ales neîncredere faţă de îndurarea Sa.

Aş dori în ziua Naşterii Domnului să Vă încredinţez şi să Vă încurajez în marea misiune care Vă revine: a da mărturie vie pentru harurile primite. Biserica are nevoie de această comoară din partea fiecărui om credincios. A fi cu Cristos înseamnă să ne ancorăm în soluţiile Domnului şi în înţelegerea lucrurilor vieţii prin ochii Săi, dar aceasta depinde mult, dragii mei, de rugăciunea noastră şi de binele pe care trebuie să ne străduim a-l face dincolo de mângâieri, recunoaştere sau comoditate.

“Dumnezeu s-a deşertat pe sine pentru a se face una cu chipul nostru, pentru a ne face una cu chipul măririi sale” – spune Sfântul Vasile cel Mare într-una din rugăciunile liturghiei sale. În faţa ieslei zilelor noastre, acolo unde Isus nu încetează să se întrupeze în nimicul fiinţelor şi realităţilor omeneşti, ne vine însă tot mai greu să coborâm în tainicele simţiri ale inimii şi să recunoaştem alături de noi chipul umil şi suferind al Domnului nostru. Isus s-a născut pe fân uscat, în sărăcia unei iesle, la marginea aşezării, alungat de vanitatea lumii şi de grijile sale. Şi sub semnul celui pornit de acasă, prin lume, pentru a avea mai multă siguranţă, Creatorul intră în vieţile noastre, pe la marginile existenţei noastre, în periferie, surprinzându-ne pentru a ne arăta unde şi cum se scrie taina mântuirii.

Colinzile noastre cântă bucuria naşterii Domnului cu multă melancolie. Adevărul venirii lui Cristos între noi este, desigur, o bucurie evidentă, dar însemnată de întristare, fiindcă nu toţi pot să-L recunoască pe Omul-Dumnezeu. Sărăcia ieslei naşterii Sale nu este doar lipsa de recunoştinţă a lumii faţă de planul discret al Domnului de a ne oferi mântuirea, ci şi imaginea sufletului uman, despuiat şi infirm fără prezenţa divină. Dacă recunoaştem darurile căinţei şi iertării, atunci ieslea săracă – imaginea inimii noastre însemnată de păcat – se face ambasadoarea îndurării cereşti şi a gingăşiei Domnului pentru lume. Mult mai bine şi mult mai profund decât o mulţime de tratate teoretice în teologie, decât chezăşia misiunii sociale a Bisericii sau triumfalismul său istoric, prin mărturia simplă şi temeinică a străduinţelor fiilor lui Dumnezeu – fii ai Bisericii.

Dragii mei,

Viitorul nostru este Isus. Viitorul lumii nu poate fi fără Isus. Împărăţia este bucuria de a fi cu El, în orice ceas, în orice clipă încă din prezent. Când copilul nu este ascultător sau este obraznic, tata sau mama caută printr-o severitate momentană să-l facă să înţeleagă că taina binelui este la îndemâna omului, iar răul nu este natural pentru el. Cu inima înfrântă şi îndurerată, orice părinte adevărat îşi deschide astfel copilul spre iubire. În Biblie Dumnezeu plânge asupra infidelităţii poporului Său, constatând lipsa de recunoştinţă care aduce cu sine severitatea încercării ce nu are alt rost decât regăsirea drumului întoarcerii spre casă. Ieslea Betleemului ne descoperă mlădiţa iertării din raiul stabilit acolo, adus inimilor prin prezenţa Pruncului. În peştera străină şi rece “s-a arătat rădăcină neudată odrăslind iertarea” – spune o strofă a Crăciunului, adică bucuria împăcării cu Dumnezeu şi aproapele.

Lucrurile mici scriu istoria binelui, la fel ca Fiul lui Dumnezeu venit în lume, la margine de imperiu, iar fără bunătate, iubire şi respect, viaţa nu e decât vanitate şi întuneric, dispreţ şi violenţă. Aici îşi află bucuria Isus de a fi cu noi, iar Dumnezeu plânge dacă fiii Săi nu se bucură de împăcarea cu El, dacă mărturia noastră pentru îndurarea Sa nu este reală, pentru bucuria Inimii Sale milostive de a oferi lumii întoarcerea la lumină. Încrederea noastră în bunătatea Domnului, reîntoarcerea la El să fie, aici şi acum, semnul că nu putem trăi fără iertarea Cerului. Acest adevăr trebuie să ne fie paza sufletului pentru a fi sămânţa unui viitor în Cristos şi bucuria aşteptării Împărăţiei Sale peste noi, Biserică şi lume. Şi vom avea pace fără de care omenirea nu va fi bine.

Iubiţi fii sufleteşti,

Naturaleţea şi prospeţimea vieţii cu Cristos să nu apună niciodată în inimile Voastre. În pragul noului an, aş dori să mulţumim împreună Domnului din iesle pentru darul prezenţei Sfântului Părinte Francisc care, iată, ne redă atmosfera scumpă şi dragă a Betleemului. Ne-o propune cu naturaleţea sufletelor simple şi bune, după modelul Sfintei Familii din Betleem, după exemplul bucuriei păstorilor şi a magilor.

Isus vine pentru a ne oferi parfumul şi temelia Crucii care-L aşteaptă pe Golgota – semnul iubirii cereşti pentru noi. Este şi semnul nerecunoştinţei noastre, dar transfigurată de valoarea absolută a unei dragoste adevărate şi încercate cu preţ de sânge. Spunem adesea că suntem făcuţi pentru Domnul, dar am uitat să ne lăsăm surprinşi de blândeţea, gingăşia şi fragilitatea cu care El Însuşi ne vizitează şi ne cheamă pentru a ne oferi iertarea. Actul nostru de credinţă la cumpăna anilor să fie cel pe care-l repeta Padre Pio ucenicilor săi: “Nu există situaţii unde Isus este fără cruce, dar nici cruce în viaţa cuiva fără prezenţa lui Isus”.

Cu aceste gânduri Vă transmit părinteşte urările de Naşterea Domnului, încredinţându-Vă ajutorului şi protecţiei Sfintei Familii, în speranţa de a Vă şti încrezători şi curaţi pentru a persevera în credinţă, binevoitori şi senini. Timpul de har are precedenţă în faţa nevoilor momentane şi a slabei noastre înţelegeri. Dimpreună cu Preasfinţiile lor, Episcopii Mihai şi Claudiu, Vă spun din inimă “Sărbători sfinte şi binecuvântate!”, iar anul 2014, care stă să vină, să Vă apropie şi mai mult de Isus – Cel care vine.

“Adveniat regnum tuum, Domine! Maranatha!”

Cu arhierească binecuvântare,

Cardinal † LucianArhiepiscop şi Mitropolit
Arhiepiscop Major

Adunare Generală ASTRU arhieparhial

Sâmbătă, 12.10.2013 , s-a desfăşurat la Blaj Adunarea Generală a ASTRU arhieparhial.

După cuvântul de încurajare a Preasfinţiei Sale Claudiu , şi liturghia oficiată în Catedrală , celebrată de asistenţii spirituali ai filialelor active din cadrul ASTRU arhieparhial ( Alba Iulia, Blaj, Sibiu, Tg.Mureş şi Târnăveni) tinerii s-au deplasat în Aula Institutului Teologic.

Pe ordinea de zi s-au aflat
1.Prezentarea activităţilor ASTRU din perioada precedentă
2.Alegerea Consiliului Director pentru mandatul următor
3.Prezentarea activităţilor reprezentanţilor ASTRU în cadrul Federaţiei Naţionale ACRO ( consilierii pe sectorul copii şi sectorul tineri)
4.Desemnarea noilor consilieri
5.Diverse

În cadrul noului Consiliu Director , filiala din Tg.Mureş va fi reprezentată de Veronica Ilie .

Ioan Suciu, episcopul tinerilor

Tuşe cromatice

Vineri, 27 septembrie, dupa Liturghie , ne-am reunit pentru a demara o activitate nouă , Cercul de pictură.

Sub îndrumarea doamnei Alexandra Belciug, am început să înţelegem mai bine dimensiunile cromatice ale realităţii înconjurătoare.

Săptămânile ce urmează, vom continua întâlnirile , trecând printr-o serie diversă de teme şi abordări ale genului plastic.

Campus ACRO

În perioada 5 – 11 august 2013, la  Mănăstirea Părinţilor Carmelitani de la Snagov s-a desfăşura Campusul unitar al Federaţiei Acţiunea Catolică din România (ACRO) cu tema  „Acţiunea Catolică – mărturie de credinţă în slujba Bisericii” și motto-ul „Ştiu în cine am crezut.” (2Tim 1,12).

Acest campus a fost adresat tuturor membrilor Acţiunii Catolice (copii, tineri, adulţi)

cu intenţia de a fi o ocazie de formare specifică conform carismei şi misiunii Acţiunii Catolice. Pe parcursul campusului am reflecta asupra exemplului oferit de episcopii declaraţi fericiţi şi de episcopii mărturisitori ai credinţei din Biserica Catolică din România. Totodată, în centrul atenţiei a stat şi tema asumării responsabilităţii în Biserică şi în societate pornind de la îndemnurile oferite în Scrisoarea apostolică „Porta fidei”.  Au participat la acest campus unitar peste 150 de membri ai asociaţiilor din Federaţie precum şi diferiţi invitaţi.

Fiecare sector a derulat activitati specifice, in fiecare din zilele Campusului. Din partea ASTRU arhieparhial , sectorul tineri a fost reprezentat de Codrut Morariu din Tg.Mures, consilier al echipei nationale , si de Adriana Moldovan din Sebes. Seara de cunoastere ,  realizata sub forma unui concurs , ,,Re-cunoaste AC" i-a introdus pe participanti in atmosfera campusului. 

Zilnic a fost celebrata Sfanta Liturghie, una din seri a fost destinata adoratiei euharistice,derulata pana in dimineata zilei urmatoare. Atelierele ,derulate pe grupuri mici despre "Regula de viata ",  masa rotunda cu tema ,,Ce faci cu libertatea ta ? " , cineforumul ,,Giuseppe Moscati, doctorul sarmanilor" si discutiile despre filmul vizionat, activitatile comune derulate alaturi de dinamicul sector copii , si dezbaterile , alaturi de sctorul Adulti , au contribuit la cunoasterea participantilor, la schimburi de idei despre realitatile existente in eparhii. Trebuie amintita si vizita la Catedrala Sf.Iosif , celebrarea liturghiei la Biserica Adormirea Maicii Domnului , urmate de vizitarea Muzeului National de Arta.

Detalii suplimentare

Monseniorul

Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954), preot romano-catolic si principe roman, al carui martiriu pentru credinta a fost recunoscut de Papa Francisc la 27 martie 2013, va fi beatificat sambata, 31 august 2013, ora 11.00, la Bucuresti, in cadrul unei liturghii oficiata la Romexpo (Piata Presei Libere).

Liturghia beatificarii va fi prezidata de trimisul Papei Francisc, cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor. "Odata declarat fericit, monseniorul Vladimir Ghika va fi inscris in randul fericitilor si sfintilor Bisericii Catolice si introdus in calendarul Bisericii locale, al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucuresti, si sarbatorit la 16 mai, ziua martiriului sau", se arata intr-un comunicat emis de Arhiepiscopia Romano Catolica Bucuresti.

Monseniorul Vladimir Ghika este al treilea martir catolic din Romania, din perioada prigoanei comuniste, declarat fericit de catre Biserica Catolica, dupa Szilard Ignac Bogdanffy (2010), episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare si Oradea, mort in 1949 in inchisoarea din Aiud, si Janos Scheffler (2011), episcop romano-catolic de Satu Mare, mort in 1952 in inchisoarea din Jilava.

Beatificarea (din lat. beatificatio) este actul prin care Papa, in urma unor investigatii incepute in dieceza si continuate la Congregatia pentru Cauzele Sfintilor, acorda unui crestin catolic decedat, care a fost martirizat sau care a practicat toate virtutile in chip eroic, titlul de "fericit" si permite sa i se aduca un cult public de catre un grup limitat de credinciosi.

Vladimir Ghika s-a nascut in ziua de Craciun a anului 1873 la Constantinopol (Istambul - Turcia), nepot al ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Voda (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotentiar) si al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendenta din Henric al IV-lea, regele Frantei). La varsta de 25 de ani a mers la Roma, unde a studiat filozofie si teologie catolica la universitatea calugarilor dominicani.

In Romania s-a dedicat operelor de caritate si a deschis la Bucuresti  primul dispensar gratuit "Bethleem Mariae". De asemenea a pus bazele marelui spital si sanatoriu Sf. Vincentiu de Paul (Spitalul Parhon).

In timpul razboiului balcanic din 1913 a participat la serviciile sanitare. "Pentru daruirea lui plina de curaj in ingrijirea bolnavilor de holera de la Zimnicea, a fost distins de catre regele Carol I cu medalie militara, desi Vladimir Ghika era civil. Mai tarziu, in timpul primului razboi mondial s-a implicat in misiuni diplomatice, in ajutorarea victimelor cutremurului de la Avezzano (Italia), a tuberculosilor din ospiciul din Roma, a ranitilor de razboi, trecand de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturalete surprinzatoare", se arata in comunicatul Arhiepiscopiei.

In 7 octombrie 1923 a fost sfintit preot catolic la Paris de catre Cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului, desfasurandu-si activitatea preoteasca in Franta pana in anul 1939.

In timpul razboiului balcanic din 1913 a participat la serviciile sanitare. Pentru daruirea lui plina de curaj in ingrijirea bolnavilor de holera de la Zimnicea, a fost distins de catre regele Carol I cu medalie militara, desi Vladimir Ghika era civil. Mai tarziu, in timpul primului razboi mondial s-a implicat in misiuni diplomatice, in ajutorarea victimelor cutremurului de la Avezzano (Italia), a tuberculosilor din ospiciul din Roma, a ranitilor de razboi, trecand de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturalete surprinzatoare.

In 7 octombrie 1923 a fost sfintit preot catolic la Paris de catre Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului, desfasurandu-si activitatea preoteasca in Franta pana in anul 1939.

Aflandu-se in Romania la izbucnirea celui de-al doilea Razboi Mondial, a ales sa ramana in tara, pentru a fi alaturi de saraci si bolnavi. Din aceleasi motive a refuzat mai apoi sa paraseasca Romania, odata cu instaurarea regimului comunist. A fost arestat la 18 noiembrie 1952, acuzat de "inalta tradare" si condamnat la trei ani de inchisoare. Intemnitat la Jilava, a fost amenintat, batut pana la sange si torturat. Doi ani mai tarziu, la varsta de 80 de ani, a trecut la cele vesnice in inchisoarea din Jilava.